Heidi este o 
fetiță orfană, are cinci ani și a fost crescută până la această vârstă de mătușa ei, Dete. Dete consideră că a avut destul grijă de fetiță și acum este rândul bunicului să o crească, bunic care locuiește undeva în munți. Astfel, Dete o duce pe fetiță la bunicul ei. Fetița se adaptează destul de bine în casa bunicului, se împrietenește cu Peter, paznicul de capre, pe care îl însoțește în fiecare zi cu turma de capre. Le îndrăgește și pe mama și bunica lui Peter pe care le vizitează des.
Și așa trece o vreme până ce Dete vine să o ia pe fetiță ca să o plaseze în casa unor oameni bogați din Frankfurt. Aceștia caută o fetiță care sa îi țină companie fetei lor bolnave, Clara. Clara nu poate să meargă, ea se depaseaza într-un cărucior cu rotile. Heidi este luată cu forța de la bunicul ei și nu este lăsată să își ia rămas bun de la bunica lui Peter. I se promite că se poate întoarce de câte ori i se face dor.
O vreme fetița încearcă să se adapteze cu noua ei viață la oraș, și prin felul ei spontan o înveselește pe Clara, facând diverse năzbâtii. Învață să citească fiind ajutată de Doamna Sesemann, bunica Clarei. Bunica Clarei este o femeie grijulie și empatică care înțelege prin ce trece Heidi și o ajută să depășească unele probleme de citire. Un alt personaj simpatic este doctorul Clarei. Un domn cald și grijuliu de care Heidi se atașează repede. El este cel care propune să fie trimisă înapoi la bunicul ei, înțelegând tristețea și dorul fetiței.
În ultima parte a poveștii Heidi îi primește ca oaspeți pe Domnul Doctor, pe Clara și pe Bunica Sesemann în munți, unde Clara reușește să se ridice din cărucior.
Este o poveste emoționantă despre modul în care Heidi, micuța fetiță orfană, reușește să facă față fricilor primare, a anxietății copilului care crește fără părinți și care a fost mutat dintr-un loc în altul pentru a fi îngrijit. Tema acestei povești este abandonul și felul în care este acesta gestionat de fiecare în parte.
„Abandonul este prima noastră frică. Este o frică primară – o frică universală a experienței umane. Ca și bebeluși noi țipăm în pătuț îngroziți atunci când mamele noastre pleacă din cameră de teamă că nu se vor mai întoarce. Abandonul este o teamă că vom fi lăsați singuri pentru totdeauna, fără să fie cineva acolo să ne protejeze, să ne satisfacă nevoile noastre urgente. Pentru bebeluși menținerea atașamentului față de persoana primară de îngrijire este necesară pentru supraviețuirea lui. Orice amenințare sau perturbare a acestei relații provoacă aceasta frica primară, o frică care este încorporată în creierul nostru.” („The journey from abandonment to healing”, Susan Anderson,C.S.W.)
Heidi este orfană și este crescută pe rând de mai multe persoane, fiind plimbată dintr-un loc în altul fără să fie întrebată dacă vrea și fără să i se permită să își ia rămas bun de la persoanele de care s-a atașat.
Ea se poate simți abandonată de părinții ei care au murit, apoi de Dete care la cinci ani o lasă la bunicul ei. Bunicul este indrăgit de Heidi, însă nu pare sa aibă vre-un cuvânt de spus când Dete vine să o ia și să o ducă în Frankfurt. Heidi este abandonată acum de bunic prin faptul că permite lui Dete să o ia de la el.
Persoana care vede suferința ei și înțelege prin ce trece este Domnul Doctor, care o ajută să se întoarcă în munți la bunicul de care îi era foarte dor. Pare sa aibă un rol reparator în viața micuței Heidi. La fel și Bunica Sesemann care o tratează cu blândețe și înțelegere.
În munți Heidi se împrietenește cu Peter, orfan și el de tată, iar în Frankfurt se împrietenește cu Clara, și ea la rândul ei orfană de mamă. Deși are un tată, și Clara este lăsată de tată în grija altor persoane. Domnul Sesemann călătorește mult în scop de afaceri. Și Clara se poate simți abandonată de mama ei care a murit, de tatăl ei care călătorește mult. Suportul emoțional pentru ea este suplinit de bunica Sesemann și de Domnul Doctor.
Heidi introiectează mesajul „trebuie să fii recunoscătoare” (mesaj primit de la Dete), chiar cu prețul renunțării la propriile nevoi. Ca să nu îi întristeze pe “binefăcătorii ei” din Frankfurt nu le spune cât de dor îi este de bunicul ei și somatizează devenind somnambulă.
Are tendința să joace rolul de Salvator. Deși este un copil de 5 ani, se preocupă de sănătatea bunicii lui Peter, de casa ei (îl roagă pe bunicul ei să repare casa bunicii), se preocupă ca bunica lui Peter sa aibă pâine proaspată.
Este o poveste despre adaptare și rezilienta. Rezilienţa, „este o strategie de luptă împotriva nefericirii, care ne ajută să-i smulgem vieţii clipe de plăcere în ciuda murmurului fantomelor din străfundurile memoriei”. (“Murmurul fantomelor”, Boris Cyrulnik). “
…rezilienta caracterizează o persoana care a trăit sau trăiește un eveniment cu caracter traumatizant sau adversitate cronică și care dă dovadă de o bună adaptabilitate” (Tratat de reziliență asistată, coord. Serban Ionescu)
Rezilienta fetiței constă în capacitatea ei de a merge către oameni, de a relaționa cu cei din jur și a se face plăcută. Deși este orfană de ambii părinți, Heidi reușește să devină fericită alături de bunicul și prietenii ei.
Rezilienta lui Heidi este un catalizator atât pentru procesul de vindecare al bunicului ei cât și al prietenei ei, Clara. Bunicul reușeste să revină printre oameni și să socializeze din nou după moartea părinților lui Heidi și Clara reușește să se ridice din căruciorul cu rotile și să meargă.
Poti citi si despre calatoria mea in Elvetia, pe urmele lui Heidi
Bibliografie:
“Heidi fetița munților”, Johanna Spyri, Editura Ion Creangă, 1987
„AT azi, O nouă introducere în Analiza Tranzacțională”,Ian Stewart,Vann Joines, Editura Mirton, 2004
“Murmurul fantomelor”, Boris Cyrulnik,Editura Curtea Veche, 2005
„Tratat de reziliență asistată”, sub coordonarea lui Șerban Ionescu, Editura Trei, 2013
„The journey from abandonment to healing”, Susan Anderson,C.S.W., Berkley Books, New York, 2000
Autor: Gabriela Popescu
Articol aparut in Nr.13 al Buletinului Informativ al Asociatiei Romane de Analiza Tranzactionala, noiembrie 2014
