Scenariu de parinte, Scenariu de copil

Cu aproape un an in urma ma intrebam ce tema va avea acest numar de newsletter. Raspunsul a venit ca un insight – Scriptul, Povestea sau scenariul de viata. Intr-un workshop pe aceasta tema, Dave Spencely imi spunea intr-o dezbatere despre persoana si personalitate ca „totul este legat de script”. A fost un raspuns la foarte multe intrebari, parca se facea lumina intr-un intuneric plin de mister, a ceea ce se numeste cunoastere si dezvoltare personala. Imi rapundeam la multe intrebari „de ce?”.

Voi surprinde in cele ce urmeaza anumite parti din povestea mea de viata.

Imi amintesc de cand eram mica, undeva pe la 8, 9 ani… Traiam intr-o comuna din judetul Tulcea. Parintii mei erau profesori. Unul din motivele pentru care uneori ramaneam cu fratele si cu tata acasa,’ sau doar cu mama si cu fratele era faptul ca unul din parinti mergea la reciclare la Bucuresti. Era o practica a invatamantului din acea vreme. Profesorii se strangeau la tot soiul de intalniri tematice in orasele mari, frecvent in Bucuresti. Cand mama se intorcea acasa, imi aducea fireste jucarii, dulciuri si hainute. Ea avea haine noi, pantofi cu toc si cate o poseta faina de la Bucuresti. Imi amintesc discutii despre cum a fost la Bucuresti – „am baut o cafea cu X, ne-am plimbat prin magazine”…. Nu se intamplau prea des aceste lucruri in comuna noastra la vremea aceea. Vai, vai ce oameni valorosi au fost la reciclare, dezbateri interesante. Ei bine, cred ca aceste povestiri ma faceau pe atunci sa afirm ca atunci cand voi fi mare voi trai in Bucuresti. O sa invat acolo, o sa port pantofi cu toc, posete si haine faine, o sa stau cu prietenele la cafea in locuri frumoase. Este foarte puternica acea amintire cu parintii mei care veneau mereu la Bucuresti.

M-au dus de multe ori in „orasul fermecat”, m-au plimbat cu metroul, cu barca in Cismigiu, am mancat prajituri in Grozavesti unde mama a terminat facultatea. Mi se parea ca aici este centrul Universului. Erau multe povesti ale parintilor mei despre vremurile frumoase. Calatoream foarte mult si prin prisma faptului ca bunica din partea mamei locuia in Oltenia. Trebuia sa tranversam tara si de fiecare data ne opream prin Bucuresti. Tata spunea: „De aici se da ora exacta” Am invaaat cat de frumos este sa calatoresti, sa cunosti locuri si oameni. Acum, in timp ce astern pe hartie o parte mica de istorie a vieţii mele ma intreb: Si radacinile? Parintii mei ma mutau din Dobrogea in Oltenia si invers de cateva ori pe an. Am trait 8 ani in Dobrogea, 10 in Oltenia. Cand am terminat liceul era momentul sa decid unde plec la studii. Cei mai multi colegi alegeau Timisoara, era la moda sa mergem spre vest. Eu, nonconformista, mi-am facut bagajul si am urcat in trenul vietii spre capitala, ceva ma chema aici, nu stiu ce. Tine de scenariul de viata, as spune acum. Am ales sa studiez psihologia. Oare are vreo legatura cu faptul ca tatal meu, profesor de istorie si stiinte sociale, spunea desori ca din toate disciplinele pe care le-a predat, psihologia este cea mai frumoasa, cea mai complexa si cea mai grea. Este multa analiza, multa gandire si multa emotie. Am ramas mult timp cu aceasta fraza in minte. Oare am integrat acest aspect in povestea mea de viata? Cum se face, ca mai tarziu aveam si eu aceasta parere?

Vreau ca in acest material sa exprim cate ceva despre scenariul de viata prin propria mea poveste. Titlul vorbeste despre copii si parinti. In acest moment se implinesc 3 luni de cand sunt mama. Imi simt mintea si corpul coplesite de emotii, oftez, ma opresc din scris, ma gandesc, zambesc, iar oftez, iar zambesc. Cata complexitate de trairi, nu m-as fi gandit inainte sa fiu mama.

Ca psiholog/psihoterapeut, dar si in dezvoltarea personala am facut ceva analiza despre acest rol. Acum totul este diferit. Fetita mea, Iasmina nu avea nici doua luni cand eu si o prietena vorbeam in parc despre viitorul fetitelor noastre. Ce frumos, ce schimba viata, cat sens capata prezentul nostru cand vin copiii. Si uite asa, ajungem la un moment dat sa vorbim despre viitorul fetitelor noastre, care se joaca inocente in carut, in patut, la groapa cu nisip.

Ii spuneam prietenei mele: „Stiu, acum este micuta, nu se stie ce viitor va avea, dar eu as vrea sa devina pilot. Iti dai seama, as putea sa ma plimb si eu cu ea in lumea aceasta mare. Intotdeauna mi s-a parut ca este interesant ca o femeie sa piloteze”. Prietena mea imi spune: „Eu as vrea sa devina chirurg plastician, mai tarziu cand voi imbatrani, o sa ma ajute cu ridurile”. Da, este o idee. Medicina este o facultate buna, m-am gandit si eu la asta. „Ei, draga, copii vor decide singuri pentru ei”, spunem noi in acelasi timp, intr-un moment de luciditate. Da, dar eu tot ii cumpar cateva avioane cu baterie, i-am cumparat si colectia de la Deagostini, cu acele obiecte pentru a construi corpul uman, o stimulez intr-o directie buna, daca o sa-i placa… Mama ma batea la cap sa invat biologie pentru a urma medicina, dar nu am ascultat-o, poate va face fiica mea medicina, cine stie….. Si ascultam parca din alta persoana dialogul nostru. Cate proiectii! Oare nu este deja un scenariu creat pentru copilul meu? Vreau sa ii las libertatea de a alege. Sper ca rolul meu in viata ei sa fie cel mai pozitiv. In definitiv, asta isi doreste orice parinte. Ajung acasa si sotul meu imi spune: „Stii, ar fi bine ca mai tarziu sa joace tenis, poate o sa-i placa, se castiga si bine, are oportunitatea de a calatori”… „Da, dar am vedea-o foarte rar si nu vreau asta”. Din nou psihologul striga la mine: „Hei, fetita are doar doua luni, ce este cu gandurile astea si apoi ati intrebat-o si pe ea”? Un copil atat de mic si deja atatea ganduri. Poate ar trebui sa mergem la „scoala parintilor”. Oare cum poti fi cel mai bun parinte? Dar cel mai bun copil? Din nou, psihologul se opreşte la gandul despre a fi „cel mai bun” – este sintagma aceea din scenariul de viata. Atata teorie bine scrisa, atata realitate pe care o citim, o invatam, o predam si foarte greu o integram.

Imi place sa lucrez cu clientii pe o anumita metafora vis a vis de schimbare. Acea groapa in care cadem de multe ori, desi stim ca este in drumul nostru. Mergem mereu in aceeasi directie, cea pe care o stim poate de la parintii nostrii, cea care ne este familiara. Vorbesc deseori cu clientii mei despre schimbarea pe care au nevoie sa o faca si despre teama de aceasta schimbare. Uneori este nevoie de timp, făra presiune. Mai cadem o data si inca o data in aceeasi groapa, apoi alunecam putin, in alta zi si mai putin. La un moment dat, invatam sa ocolim sau poate sa alegem alt drum. Realitatea este ca avem o istorie de viata sedimentata in ani, va trebui sa o schimbam, sa invatam sa „renuntam” la 20 de ani, la 30 de ani de comportament intr-un anumit fel din dorinta de a ne schimba. Este firesc sa atingem acest angajament destul de greu. In definitiv, este o batalie pe care o purtam cu noi insine. Vorbim de rezistenta la schimbare sau munca de redecizie, despre a fi altfel, a acţiona altfel, pentru un confort emoţional dorit. Paradoxal, dar uneori pare mai usor sa cadem in prapastie, sa iesim si iar sa cadem, decat sa ocolim prapastia.

Realizez deseori ca munca pe care o fac cu clientii este foarte grea, realizez ca alegerea profesionala este foarte buna, ca am avut nevoie sa ating un obiectiv de salvator. Personal, am gasit raspunsuri la alegerile mele, stiu cum se leaga cu scriptul, stiu ca orice poveste de viata poate suporta schimbari, se poate rescrie in alti termeni si cu alte angajamente luate atat de copilul din noi, cat si de parintele care suntem sau putem fi.

___________________________________________________

Autor: Monica Năstasă

Articol aparut in numarul 12 al Newsletter-ului Asociatiei Romane de Analiza Tranzactionala, noiembrie 2013, newsletter editat de Monica Năstasă